Latest Entries »
Luciana poartă numele tatei şi n-a împlinit încă 5 ani. La frageda vârstă de 2 ani, când copiii se pregătesc de grădiniţă, ea a schimbat biberoanele pe perfuzii. Diagnosticul a sunat necruţător pentru ea şi părinţii ei: leucemie acută limfoblastică.
După 2 ani de chimioterapie, boala a dat semne că cedează, iar medicii credeau că şansele de vindecare ale fetiţei depăşesc 95%. Speranţa avea, însă, să devină disperare în octombrie 2009. Reuşise să meargă şi ea 2 săptămâni la grădiniţă. Erau părinţi fericiţi, cu un copilaş sănătos.
Şi totusi, Luciana s-a întors în spital, cu recidivă la nivelul Sistemului Nervos Central.
În prezent, Luciana Maria Rechiţean se afla din nou internată la Spitalul de Pediatrie Cluj, unde i se administrează chimioterapie. Medicii spun ca o nouă recidivă i-ar putea fi fatală.
În toată această mare de negru, există o speranţă: pentru ca Luciana să redevină un copil normal, ca să poată merge la grădiniţă, să crească mare şi să se bucure împreună ca o familie, singura soluţie este un transplant într-o clinică din străinătate. Din cauza stării de sănătate a Lucianei, medicii recomandă ca transplantul să fie făcut cel târziu în luna ianuarie a anului 2010, ceea ce înseamnă că avem prea puţin timp la dipoziţiei şi că nu vom reuşi fără ajutor să strângem aceşti bani.
Costurile unei astfel de intervenţii sunt de peste 150.000 euro, iar părinţii Lucianei apelează la ajutorul nostru pentru a strânge bani pentru zilele fiicei lor.
Îi putem ajuta să redevină o familie fericita donând, fiecare, atât cât ne lasă inima şi cât putem. Din puţinul fiecăruia putem oferi o şansa la viaţă şi un viitor sănătos unui copil cu ochii luminoşi.
Conturi pentru viaţa Lucianei
Conturi la BANCPOST sucursala Brasov pe numele tatalui, Rechitean Gheorghe Lucian (1720820080087):
RO80BPOS08003674619RON01
RO15BPOS08003674619EUR01 – cod-SWIFT, BIC-BPOSROBU
De asemenea, puteti dona prin teledon, din Romtelecom
0 900 900 550 – 2 EUR
sau
0 900 900 552 – 5 EUR .
Eu sint Siluan :-) www.bebesiluan.wordpress.com.
http://bebesiluan.wordpress.com/2010/07/31/hello-world/
M-am nascut in 8 februarie 2010. Parintii mei m-au pus sub ocrotirea Sfintului Siluan Atonitul si m-au numit Siluan. Sint cel de-al treilea baietel dintr-o familie de preot ortodox.
Problemele mele au inceput dupa ce am implinit 2 luni. Am stat internat in Spitalele din Brasov, Bucuresti, Munchen si Salzburg. La Clinica din Salzburg am fost diagnosticat cu ciroza si hipoplazie a cailor biliare. Ficatul meu mai functioneaza o luna. De aceea, am nevoie urgenta de un transplant de ficat. Donatorii vor fi parintii mei, in functie de rezultatul analizelor de compatibilitate. Operatia costa 100.000 de euro. O zi de internare in Clinica din Salzburg costa 700 de euro.
Va rog sa ma ajutati cu rugaciune si donatii in contul deschis de tatal meu la:
Unicredit Tiriac Bank
Sucursala Brasov Muresenilor
Titular: BOTA GEORGE LAURENTIU
Swift BACXROBU
Cont EURO: RO74BACX0000005005204320
Cont RON: RO81BACX0000005005204000
Va multumesc pentru dragostea in Domnul nostru Iisus Hristos si ajutorul vostru!
BebeSiluan
Ea are o sansa reala la viata : http://mgheorghe7.wordpress.com/
Miruna Enache sufera de Talasemie Majora , la virsta de 10 luni a fost diagnosticata cu aceasta cumplita boala iar de atunci , pt a supravietui , este supusa unor chinuri ingrozitoare : transfuzii de singe de doua ori pe luna , injectii in fiecare seara… „Am noua ani si jumatate si de când ma stiu, adorm în fiecare noapte cu o pompeta în burtica ce îmi regleaza cantitatea de fier din organism. De brat, îmi sta atârnata perfuzia cu Desferal ce ma tine în viata. La fiecare doua saptamâni fac transfuzii de sânge…”Este doar o parte din spovedania cutremuratoare a Mirunei ENACHE. Singura sansa ca sa ramina in viata este un transplant medular care s-ar putea realiza la o clinica de specialitate din Italia , dar costa exagerat de mult…150 000 de euro. Un pret mult prea mare pt un om simplu…spun ,un om ,pt ca Miruna nu o are decit pe mama , tatal a hotarit sa renunte la a-si face datoria de parinte , a abandonat-o pe patul de spital , in momentul cind ar fi trebuit sa dea dovada de dragoste parinteasca si sa-I multumeasca lui D-zeu ca este o sansa pentru fiica lui…in momentul cind ar fi trebuit sa-i doneze maduva salvatoare, el a hotarit sa renunte , spunind ca vrea sa-si continue viata ….si a plecat.
MIRUNA nu vrea decit sa traiasca si sa fie “LA FEL CA CEILALTI COPII ” sa se bucure de viata , sa alerge , sa se joace , sa-si imbratiseze mama si sa-i spuna cit de mult o iubeste…..stau si ma intreb :…….CU CE A GRESIT ACEST INGERAS , CA SA TREBUIASCA SA TREACA PRIN ASA CEVA SI SA SUFERE ATIT DE MULT ???
Miruna spune ca îi plac tare mult povestile, dar marturiseste ca nu mai crede în miracole. Cu toate acestea, în nopti învinetite de durere, înca se mai poate distinge rugaciunea fierbinte a fetitei prizoniere într-o perfuzie. Haide-ti , va rog sa facem ceva pentru MIRUNA , sa-i intindem o mina si sa o ajutam sa scape de aceasta suferinta , de acest cosmar care i-a furat copilaria .
O parte din suferintele ingrozitoare pe care le indura Miruna , zi de zi si noapte de noapte sunt postate pe pagina ei : http://mgheorghe7.wordpress.com/ ,tot pe aceasta pagina se gaseste : nr de telefon si adresa de mail a mamei plus fotografii ale acestei superbe fetite.
Oricine poate sa ajute pe aceasta minunata fetita , o poate face , mergind pe pagina : http://mgheorghe7.wordpress.com/doneaza-online/ , alegeti suma pe care doriti sa o donati , complectati tabelul cu datele d-voastra si alegeti tipul de card pe care il aveti.
In luna octombrie anul acesta , Miruna este programata la o clinica din Italia pt efectuarea transplantului medular , donator fiind chiar mamica ei , cu o compatibilitate de 50% ,dar acest lucru v-a fi posibil numai daca se vor stringe banii necesari , din pacate mai trebuiesc foarte multi bani…
Pe data de 28.noiembrie.2010 , Miruna v-a implini 10 anisori , ajutati-ne va rugam sa-i facem impreuna cel mai de pret cadou…VIATA !
Multumim tuturor celor ce sunteti alaturi de Miruna , multumim tuturor celor ce veti face posibila dorinta Mirunei …..dorinta de-a trai !
Primăria Galda de Jos, Alba , în colaborare cu Uniunea Scriitorilor Filiala Alba – Hunedoara, Consiliul Judeţean Alba, Biblioteca Judeţeană „ Lucian Blaga” Alba şi Inspectoratul Şcolar Alba, organizează Festivalul de Poezie „Nicolae Drăgan” ediţia I. Condiţii de participare: La concurs poate participa orice persoană indiferent de vârstă care nu este membru al Uniunii Scriitorilor. Concurenţii vor trimite pe fişier ataşat câte 5 poezii nepublicate însoţite de un motto, până la data de 1 octombrie 2010, pe adresa de email festival_nicolae_dragan@yahoo.com ( motto va fi scris sub titlul fiecărei poezii ). Pe un alt fisier se vor trimite datele personale ale autorului. ( nume, prenume, vârsta, ocupaţia, localitatea de domiciliu, adresa, număr de telefon, activitate literară) Condiţii de tehnoredactare: Setare pagină- pagină A4, dreapta, sus, jos 2, stânga 2,5; Format- Times New Roman, 12 ( fără Bold); Aliniere titlu- Centru; Aliniere text – Justify( de la un capăt la celălat) poziţionată centrat sub titlu; Distanţa – 1 rând Cei care nu au acces la internet pot trimite lucrările prin poştă pe un CD respectând normele de tehnoredactare menţionate mai sus, pe adresa: Lunca Mihaela- Şcoala cu clasele I-VIII Galda de Jos, Com. Galda de Jos, jud. Alba Juriul festivalului va fi compus din personalităţi literare din ţară şi judeţul Alba. Lucrările vor fi trimise juriului prin poşta electronică. Fiecare membru va nota independent fără a cunoaşte opinia celorlalţi. Cumulul de puncte va fi realizat de către organizator în prezenţa juriului stabilindu-se poziţa fiecărui concurent în cadrul concursului . Festivitatea de premiere va avea loc în data de 7 noiembrie 2010 la Căminul Cultural Galda de Jos. PREMII: Premiul “Nicolae Drăgan “ -1000 RON; Premiul I – 700 RON; Premiul II- 500 RON; Premiul III- 300 RON Preşedintele juriului: prof. univ. dr. Aurel Pantea, preşedintele Uniunii Scriitorilor Filiala Alba – Hunedoara Membrii juriului: prof. univ. dr. Ion Buzaşi, membru al Uniunii Scriitorilor Cluj, prof. univ. dr. Florian Copcea, membru al Uniunii Scriitorilor din România- director editura “Lumina” Turnu Severin, prof. univ. Paula Romanescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Ion Moldovan, scriitor, director editura “Buna Vestire”, Blaj Număr de contact – 0258/ 846 123- Şcoala cu clasele I-VIII Galda de Jos-Lunca Mihaela 0735664573; luni – joi orele 8,00 – 12,00; email: festival_nicolae_dragan@yahoo.com
httpth07.deviantart.netfs37300Wf2008273cdsinguratate_by_BUUUci.jpg
(fragment)
Şosetele ude şi reci din cizme îmi dădeau senzaţia că nu sunt singură. Picioarele îmi îngheţaseră , deşi stăteam la căldură de mai bine de două ore. Încercam să mă concentrez să citesc dintr-o carte pe care abia o începusem pentru examen, însă şosetele reci nu-mi dădeau pace. Semăna cu o aţâţare ce rămânea totuşi inertă, nevrând să iasă din ou.
Receptorii prezenţi pretutindeni în coaja ce mă acoperea se treziseră, iar atenţia se îndrepta spre picioarele reci..tot mai reci. La inceput, a fost bine.
Ieşisem în stradă de dimineaţă, printre fulgii îngheţaţi de vântul tare care-i transformă în mici pietricele, ce-mi şfichiuiau obrazul. Era o senzaţie plăcută, dând la o parte umezeala ce o strângeam în mine, ca o sugativă.
Pe munte, vântul îţi şuieră şi mai adânc prin toate mădularele, şi simţi pe obrazul îngheţat cum se sparg pietricelele de fulgi, amestecate cu cele furate din stâncile-mamă, năpârlite şi sfidătoare în singurătăţile lor.
Acum, pe străzile oraşului, aveam aceeaşi senzaţie pe piele şi în suflet. Picioarele smulgeau din albul aşezat de-a lungul nopţii pe alei, aruncându-l înainte şi înapoi, pe distanţe nedefinite. În urma mea rămâneau găuri ce dezveleau asfaltul îngheţat, găuri pe care ninsoarea le umplea la loc, ca şi când nimeni şi nimic nu ar fi deranjat procesul acela. Doar că urmele mele, ale tuturor, au rămas desenate în zăpada întărită, peste care fulgi, poate milioane de fulgi au căzut dar nu au reuşit să repare urma, în căderea lor.
Dacă îţi aminteşti locul urmei lăsate de cizma ta şi începi să sapi, aşa cum sapi în suflet după o amintire aproape îngropată, vei găsi urma. O vei distinge doar dacă pe locul urmei tale, nu au lăsat şi alţii urme adânci, sculptându-o pe a ta.
Picioarele mele sufereau de frig, şosetele mele însetate erau îmbibate cu zăpada topită şi acum storceau căldura corpului. Nu mă puteam concentra sub nici un chip să-mi citesc cartea. Începusem să-mi rod unghiile într-un gest aproape inconştient, în cadrul căruia raţiunea nu mai simţea frigul. Aveam ticul acesta de mult timp, mama îmi zicea că e de la lipsă de calciu, Călin îmi spunea că am făcut ulcer de la rosul unghiilor. Defapt, prin acest gest trădam o nevroză refulată, închisă într-o coajă, sub multe alte “foi“ce mă construiau, la fel ca o rană cu sângele închegat.
“Când ţi-e frig, doar un duş cald sau un rom îţi poate încălzi corpul; sufletului încă nu i-am gasit leac“, se trezi Livia spunând fără să mă privească, mânată poate şi ea de frigul ce-i cuprindea tot corpul..
Am lăsat cartea jos, fiindcă cele câteva zeci de pagini erau oricum citite fără descifrarea înţelesului lor, şi mi-am ridicat privirea în sala de bibliotecă în care şedeam amândouă şi învăţam pentru examen, una lângă alta, la o masă dreptunghiulară din lemn lăcuit în maroniu, ce se prelungea în toată biblioteca. Până atunci nu observasem că se adunaseră mulţi studenţi în sala pe care o găsisem goală la venire. În ciuda picturii albastre ce ţinea în picioare unul din pereţii bibliotecii, cu umbre de peşti în colţuri şi o sirenă în centru, din coada căreia se construiau marginile peretelui, retina nu deosebea decât culoarea gri: griul de pe hainele studenţilor, cenuşiul cărţilor prăfuite de atâta stat pe rafturi şi griul obrajilor ce-adulmecau cu glasuri de sânge căldura măsurată în minute.
Totul ţine de timp, mi-am zis în minte şi privirea mi s-a întors către albastrul din peretele bibliotecii. Părea că de acolo se năştea lumea, din coada sirenei. De acolo ieşeau mesele cu studenţii aplecaţi peste cursuri, de acolo ieşeau rafturile, de acolo ieşea şi prietena mea, Livia.
Brusc, albastrul de mare al peretului mi-a dat senzaţia că mă aflam cu picioarele în el, simţeam apa izbitor de rece cum se legăna ritmic în cizme, şi nu o mai puteam suporta. Apa începea să urce în sus, centimetru cu centimetru mă înghiţea în ochii ei, coada sirenei se înfăşurase în jurul picioarelor ca un şarpe în jurul gâtului şi simţeam cum deveneam albastră de frig. Mi se făcuse pielea “de găină“ pentru o clipă.
M-am uitat la Livia; ea deja închisese cartea şi toate cursurile, aştepta să plecăm. Am privit-o şi m-am mirat că nu e albastră şi ea. Şi nici gri nu era măcar. Livia avea ochii căprui şi părul vopsit negru. În Livia vedeam laolaltă toate culorile, şi apa din cizmele mele şi căldura corpului meu. Dacă vreau să-mi amintesc ce culoare avea părul ei atunci când am cunoscut-o, îmi apar imaginile cu noi, la început, însă ea este cea de acum, cu părul vopsit. Cu obrazul cald, brăzdaţ de câteva riduri în jurul ochilor încărcaţi de rimel, cu mâinile separate parcă de restul corpului molatec, mâini din carne tare, frumos modelate, cu manichiura veşnic făcută. Ochii erau calzi , ascunzând poate doar sufletul întreg, deschis, fără învelişuri, fără coji.
Ne-am ridicat amândouă de la masă, hotărâte să mergem în cămin să ne încălzim, şi să ne uscăm cizmele. Pentru asta, trebuia să trecem iar prin zăpada de afară , dar măcar apa din cizme se încălzea de la mişcările tălpilor obosite şi devenea una cu cizma.
Ne-am luat hainele şi am pornit spre ieşire, mergând aproape fără vlagă. Îmi doream să ajung cât mai repede în cămin, să mă întind în pat şi să dorm …un somn lung şi dezbrăcat de vise, un somn liniştit ca o melodie.
Se apropia vacanţa de iarnă. Oraşul simţea Crăciunul doar în parcuri şi în pieţele centrale. In Romană, beculeţele decorative se înghesuiau unele în altele la fiecare adiere de vânt, trăgând tot mai mult spre ţărână cu fiecare fulg căzut în plasa lor, rămânând în fiecare ochi de copil tras de mamă să se uite pe unde merge. Fulgii de zăpadă îmi găureau porii obrazului, adăpându-i. Am prins-o de braţ pe Livia şi am pornit pe jos, lăsând Academia în spatele nostru.
“Tăcerea îţi pune tot mai multe coji pe suflet, în încercarea ei naivă ce-adulmecă un cuvânt pe care-l înghiţim în noi“. Ne înghiţim cuvintele înainte să se formeze, ca şi cum am mânca un covrig fără să respirăm.
Între mine şi Livia se formase o punte de tăcere. Poate că fiecare dintre noi pescuia formele asimetrice colorate ce acopereau ca o blană trupurile îmbătrânite ale caselor, trunchiurile gârbovite de ani ale copacilor. Ochiul se încălzea la vederea instalaţiilor ghemuite printre postere mari cât 3 etaje de bloc, de reclame la oferte promoţionale din mall-uri, hipermarketuri şi magazine de lux.
Livia îmi strângea braţul cu putere, afundându-şi mâna în fâşul de la geaca mea. Nu avea mănuşi. Aş fi vrut să o întreb dacă are poftă să mâncăm în seara asta mămăliguţă cu brânză şi smântână, însă numai gândul m-a făcut să înghit cu totul imaginea mesei. Aşa cum rumegăm în noi fiecare dorinţă ce scaldă mintea în vise, cuvintele au ieşit naturale, fără gust, fără miros, iar Livia a fost de acord, după o primă ezitare venită din faptul că trebuia să fierbem apa pe reşou.
Am zâmbit iar apoi am tăcut. În mine a tăcut şi foamea, au tăcut gândurile şi odată cu ele şi dorinţele. Mai zvâcneau doar cojile sufletului, fiecare foiţă în ritmul ei, şi totuşi- laolaltă.Mi-era cald. Nu ştiam când am reuşit să mă învelesc cu atâtea foi, ca o ceapă. Nu ştiam când am reuşit să adun atâtea frustrări, complexe, răni, iubiri, certuri , morminte.
Aşteptam să moară zilele , una câte una , să vină mai repede Ajunul Crăciunului în care aveam să plec acasă. Trecuseră trei ani de la amintirea aceea, terminasem facultatea, eram înscrisă la masterul de zi şi lucram.
Trecuseră trei ani de la Crăciunul acela cu apă în cizme şi reşouri din cămin. La metrou, auzisem îngânată o melodie populară pe care o asculta tata la radio. Îmi venea să plâng, dar nu de dor, nici de durere, ci de greutatea cojilor de pe suflet. Primul Crăciun fără tata.
Azi, aşteptam să mă întorc acasă, încărcată cu anii tatălui meu. Trecuse o veşnicie parcă şi totuşi-, apa din cizme era singura ce-mi dădea senzaţia că retrăiesc primul an de facultate. Pe străzi zăcea mai multă zăpadă decât acum 3 ani, o zăpadă bolnavă de urmele paşilor lor, de umerii grei şi obrajii secaţi şi găuriţi, cu gurile plesnite, cu ochii întredeschişi – ca la morţi. Zăpada murise demult, umerii lor, obrajii, gurile şi ochii se topiseră şi deveniseră una cu hainele ce se oglindeau în urme, iar ochii mei deveniseră ca ai lor, fără priviri. Devenisem ca şi ei, imună la viaţă ,la zăpadă , la soare, la moarte. Mă căutam în fiecare umbră pe care-o întâlneam pe stradă, până când oboseam să mă mai văd. Şi-atunci, îmi luam în spinare toate umbrele, să fiu sigură că nu o să le mai pot privi, dar nici nu o să le las să cutreiere în neştire străzile, să mă privească alţii. Vroiam să mă izolez în propria coajă , ca într-o cămaşă de forţă .
Continuam să umblu în neştire pe străzi, înghiţind la fiecare răsuflare câte-o umbră, fiecare – cu personalitatea ei, în învelişul ei. Începeam să-l înteleg, şi să le povestesc umbrelor despre tatăl meu. Le purtam în spinare, iar ele mă trăgeau de păr înapoi.
Trebuiau să mă asculte. Abia apoi puteam să le dau hainele mele să se îmbrace şi să fugă, iar eu, să râmân goală în stradă şi să mă privesc pentru întâia oară. Abia atunci puteau să cadă noi fulgi.
Eram acasă, în sfârşit. Şi ningea…iar fulgii se aşezau pe sufletul meu dezvelit ca pe apă.
Ana –Maria Bălaş
Probabil va imaginati cat de crunt este sa fii parinte in ziua de astazi, sa ai un copil cu aceasta boala, sa incerci sa-l ajuti dar sa fii cu mainile incrucisate din cauza sistemului. Nu vorbeste, nu socializeaza,,este in lumea lui..in care noi..nu avem acces. Insa asa cum noi nu avem acces in lumea lui, nici el nu are acces in lumea noastra! Parintii lui se zbat sa adune banii necesari pentru reinceperea terapiilor ABA si PECS atat de necesare . Banii familiei nu ajung (mama este casnica si are grija de baiat iar tatal este pompier in Sighisoara – si salveaza vieti… CRUD dar adevarat… salveaza vieti insa pe a unicului sau baiat nu o poate salva .)
Adrian Roman are 8 anisori si la prima vedere este un copil normal. Un baiat blond cu ochii albastrii ca ai tatalui sau. Daca stai cateva minute in preajma lui si-i observi comportamentul, iti dai seama ca Adi nu e deloc un copil normal, e singur in lumea lui, nu pare interesat de nimic , umbla pe varfurile picioarelor si mai ales, nu vorbeste.
Diagnosticat cu autism infantil si ADHD, Adrian nu socializeaza, nu se joaca cu ceilalti copii de varsta lui, si nu vorbeste.
Pentru a se recupera are nevoie de terapiile specifice spectrului autist: ABA-terapie comportamentala, metoda care presupune lucrul cu mai multi terapeuti, materiale de lucru diversificate, specifice, ceea ce implica costuri financiare ridicate din partea familiei si PECS-terapie bazata pe schimb de pictograme (imagini) pentru a stimula comunicarea.
Adisor a inceput terapiile si a facut progrese: intelege si executa comenzi, a invatat literele, culorile si cifrele, insa cea mai mare parte a timpului si-o petrece tot intr-o lume a lui.
Intreaga poveste a lui Adrian, cu poze si filmulete de la terapii o gasiti aici: http://adrianroman.webs.com/
Pentru a putea deveni un copil normal, pentru a putea vorbi si a-si putea da seama de zambetul si de iubirea parintilor lui, Adi trebuie sa beneficieze in continuare de aceste terapii, ale caror “costuri ajung la 25.000 euro/an”
Orice donatie a dvs va fi un ajutor si un dar nepretuit pentru Adrian, copilul ce-si doreste atât de putin: doar să vorbească!
Contul. RO98 RZBR 0000 0600 0360 5768 deschis la Raiffeisen Bank Sighisoara, titular Roman Daniel vă stă la dispozitie pentru orice donație.
Date de contact: Roman Edit tel.0751185123, email: roman.edit@gmail.com sau la domiciliu: Aleea Panselutelor, nr.15,ap.7.
